Laleaua

Laleaua- Tehnica Origami

Tehnica Origami

Inima origami

Materiale

1. Hartie patrata de origami.

Mod de lucru

1. Hartia patrata asezata ca un romb se indoaie pe liniile punctate ca sa se creeze dungi si se desface la loc;

2. Se indoaie pe linia punctata;

3. Se indoaie pe linia punctata catre directia indicata de sageata;

4. Se indoaie pe liniile punctate;

5. Se indoaie catre dos pe liniile punctate.

6. Se indoaie catre dos pe liniile punctate.

7. Rezultatul final.





Catel origami



Materiale

1. Hartie patrata pentru origam

   Mod de lucru

   1. Hartia asezata ca un romb se indoaie pe linia punctata;
   
   
   2. Se indoaie pe linia punctata ca sa se formeze o dunga dupa care se desface;
   
   
   3. Se indoaie pe liniile punctate laterale;
   
   
   4. Se indoaie pe linia punctata;
   
   
   5. Se indoaie spre dos pe linia punctata.
   
   
   6. Deseneaza nas si ochi si ai catelusul gata.
   

Tehnica Origami

Racheta

Materiale:                                                      

1. Hartie patrata pentru origami.            

Mod de lucru:

1. Se indoaie hartia asezata ca un patrat si se deschide la loc;

2. Se indoaie spre interior pe linia punctata;

3. Se intoarce pe partea cealalta;

4. Colturile se indoaie catre interior;

5. Se pliaza spre interior pe linia punctata.

6. Se pliaza dinspre mijloc spre exterior pe linia punctata.

7. Rezulta aceasta si se intoarce pe partea cealalta.

8. Si gata racheta.



Pahar



Materiale
1. Hartie patrata pentru origami.










Mod de lucru: 
1. Se indoaie hartia asezata ca un romb;


2. Se indoaie spre exterior pe linia punctata si se intoarce la loc;


3. Coltul din dreapta se indoaie pe linia punctata spre interior;


4. Se procedeaza la fel cu coltul din stanga;


5. Se pliaza coltul de sus spre exterior. La fel cel din spate spre exterior-dos.


6. Si gata paharul.

Ghicitori

Ghicitori

Un şoricel stă cu gura căscată:
Bag creionul şi îl roade îndată,
Îl scot ascuţit şi sunt gata să scriu,
Ştii ce este sau numai eu ştiu?

(ascuţitoarea)

Nu mai dormi cu capul pe pisica
Făcută colac, a zis bunica
Lângă pat luminând c-o lanternă, 
Şi mi-a pus în locu-i o ...

(pernă)

Gâfâie, goneşte, lunecă pe şine,
Cară-n spinare orice şi pe-oricine;
Doar în gară opreşte vreo două minute...
Vino, spune ce este şi du-te!

(trenul)

Soarele şi-a spălat hainele ieri,
Le-a întins la uscat pe un fir de cer:
Fâlfâie blugi, şosete, tricouri,
Într-un ...  pe sub nouri. 

(curcubeu)

 Patru picioare, un spătar curbat;
Stau copiii pe el la măsuţă la sfat.
Nu merge, nu creşte, scârţâie niţel;
Cine-mi spune ce este el?

(scaunul)

E un melc ce aleargă iute ca lumina
Cu toată familia-n spinare;
Are coarne sau ştergătoare?
Spuneţi repede, este...

(maşina)

Picioarele groase înfipte-n pământ;
E neclintit, nu scoate nici un cuvânt,
Dar vântul de bate în coama lui mare
Se-apucă şi cântă, ei ştiţi cine-i oare?

(copacul)

Bunicul şi-a pus la ochi două cercuri:
Ochii lui arată ca nişte becuri;
Se împiedica de pisică, prin odaie,
Acum citeşte foaie după foaie.

(ochelarii)

Mătuşa Antoaneta
Şi-a pus pe nas trotineta,
I-a scos spiţele
Şi acum descurcă iţele! 

(ochelarii)

Am semănat un bob, au ieşit o mie.
O mie de boabe au umplut o câmpie;
Un bob creşte repede, unul molâu,
Fir de fir se leagănă lanul de  ...

(grâu)

Apă, apă, pân' la răsărit,
Apă şi iar apă pân' la asfinţit;
Uite colo-un peşte a sărit!
Spune ce-i că m-am plictisit.

(marea)

Povestea pădurii fermecate

„Era demult, tare demult,
Când veveriţa mânca unt
Şi-n loc să-şi adune castane
Cânta c-un lup la două piane.

Pe-atunci, pădurea fermecată
Era celebră-n lumea toată.
Veneau în ea, din patru zări,
Tot fel de fel de arătări:

Un urs jongler din altă ţară,
O capră ce cânta la vioară,
Un cal cu vocea răguşită
Şi o potcoavă ruginită...

Un tigru şchiop, un vultur miop,
Mai mulţi căţei, vreo doi purcei,
Găina cu cinci puişori,
Plus patruzeci de spectatori.

Spectacolul era superb!
Deschis de-ncornoratul cerb,
Care avea şi-un clopoţel
Ce-l anunţa pe Dom’ Căţel
În scenă când intra voios
Având în bot un os de ros.

Pe după o perdea cu ciucuri
Maimuţa făcea giumbuşlucuri.
O admira un leu greoi
Ce ştia cât fac doi cu doi,

Dar nu era aşa savant
Ca mult iubitul elefant
Care putea – să nu vă mire – ,
Să ia un zece la „Citire”.

Era pe-acolo şi-o girafă
Ce îşi bea sucul din carafă
Şi mai purta, pe gâtul lung,
Un pandantiv tăiat la strung.

Deci, în pădurea fermecată,
Cum zic, celebră-n lumea toată,
Cu vietăţi cât vezi cu ochii
(Chiar şi măgari ce purtau rochii)
Se petrecea din zori în noapte.
(Numai c-atunci, mai mult în şoapte).

Dar, într-o zi, ce s-a-ntâmplat
Că tot norodul s-a speriat
Văzând cum vine dinspre râu
Cu sabia-laser jos la brâu,
O prea ciudată arătare
Ce stătea în două picioare?

Nimic mai simplu şi drăguţ.
Venise-acolo chiar Ionuţ,
Băiat simpatic şi isteţ,
Cu ochi căprui şi părul creţ.

Căci codrul nostru fermecat
În care puştiul a intrat
Era... drăguţii mei copii,
Un magazin de jucării.

SISTEMUL LIMFATIC SI SANGELE :

Sângele (latină sanguis, greaca veche: αἷμα, haima) este un ţesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă şi vasele sanguine, transportă nutrienţii şi oxigenul la nivelul ţesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon şi produşii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.

Sângele este alcătuit din plasma sanguină în care plutesc o serie de celulule specifice sângelui.
Circulaţia sângelui este asigurată în primul rând prin contracţiile muşchiului cardiac, ajutat de valvulele venoase în combinaţie cu contracţiile muşchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă şi irigă ţesuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inimă şi transportă produsele de catabolism de la ţesuturi încărcate cu bioxid de carbon se numesc vene.
Sistemul vascular conţine la om ca. 70 - 80 ml de sânge pe kilogram, deci la o greutate corporală normală a unui om de 70-80 kg va fi cca. 5 - 6 litri de sânge, bărbaţii au ca. cu 1 litru mai mult sânge ca femeile.

Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) şi plasmă (ca. 55 %), care conţine (90 % apă), proteine, săruri minerale şi substanţe cu molecule mici ca monozaharide, hormoni, gaze dizolvate, şi substanţe nutritive (glucide, lipide, vitamine), mai conţin produse de catabolism destinate excreţiei (rinichi) ca ureee, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de lichide, gaze,substanţe solide printre care se înţeleg şi celulele.
Sângele prin conţinutul său de eritrocite (globule roşii) în comparaţie cu plasma având o vâscozitate mai mare, creşterea hematocritului influenţează pozitiv creşterea vâscozităţii sângelui, care determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea plastică a eritrocitelor sângele nu se comportă ca o suspensie ci ca emulsie
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menţinută constant, evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidoză sau alcaloză.
Culoarea roşie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge şi este formată din aproximativ 90% apă, 1% substanţe anorganice (săruri minerale care conţin ioni dintre care mai importanţi sunt cei de sodiu Na, clor, Cl, potasiu, K, magneziu, Mg, fosfor, P şi calciu Ca) şi aproximativ 9% substanţe organice (proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 şi 80 g/litru ca. 8 % din volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca şi α1-, α2-, β- şi γglobuline. Proteinele din plasmă pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului prin sistemul imunologic, în procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menţinerea unui pH constant şi menţinerea constantă a presiunii osmotice din sânge.
Plasma care nu mai conţine factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta se obţine prin centrifugarea sângelui după coagulare.
Serul conţine 91 % apă, factori de creştere care nu sunt prezenţi în plasmă, 7 % proteine, restul sunt electroliţi şi hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.

Hematopoieza

Hematopoieza

Este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul măduvei osoase, din celulele sistemului reticulo-endotelial (celule de tip embrionar) care prin procesul de maturare se pot transforma în oricare celulă specializată din organism.
Hematopoieza are mai multe forme ca de exemplu eritropoeza formarea eritrocitelor, această maturare a eritrocitelor tinere se produce prin acţiunea hormonului eritropoetină în ficat şi rinichi.
Un rol important în eritropoeză îl joacă fierul, cobalamina (vitamina B12) şi acidul folic (vitamina F), o scădere a concentraţiei sanguine în oxigen stimulează accelerarea eritropoezei cu producerea hormonilor necesari.
Aşa numitul cimitir al eritrocitelor este splina şi celulele Kupffer din ficat, viaţa unei eritrocite durează 120 de zile, după moartea eritrocitelor, hemoglobina suferă un proces de descompunere cu mai multe etape: bilirubină, urobilină, stercobilină acestea se elimină prin urină şi fecale.

ANALIZA SANGVINA

Termenul de grupă sanguină (sau grup sanguin) este folosit pentru a caracteriza sângele unui individ în funcţie de prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor acestuia. Majoritatea antigenelor de grup sanguin sunt de natură glicoproteică, oarecum stabile din punct de vedere genetic, unele fiind întâlnite la mai multe specii de mamifere în forme identice. Această trăsătură a lor poate fi invocată drept argument în favoarea unităţii lumii vii.

Deşi aceste antigene sunt prezente şi pe leucocite (nu şi pe trombocite), în mod curent se consideră că doar eritrocitele prezintă importanţă pentru stabilirea grupelor sanguine.

Datorită faptului că reacţia antigen-anticorp la care participă antigenele de grup sanguin şi anticorpii lor specifici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea hematiilor) antigenele se mai numesc şi aglutinogene, iar anticorpii şi aglutinine.

În practica medicală curentă prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh. Restul sistemelor de antigene sunt utilizate în medicina legală, aplicaţile lor cele mai importante fiind în stabilirea paternităţii şi în diferite anchete de filiaţie, însă în prezent aceste proceduri tind să fie înlocuite de către analiza ADN.

Importanţa grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilităţii sau incompatibilităţii dintre donator şi primitor în cazul transfuziilor. Teoretic, compatibilitatea reprezintă situaţia în care întâlnirea antigenului de pe hematii cu anticorpi specifici este exclusă.

Sistemul Rh (Rhesus sau CDE) clasifică sângele uman după prezenţa sau absenţa unor proteine specifice pe suprafaţa hematiilor. Determinarea statutului Rh ţine cont de cea mai frecventă dintre acestea: factorul D, sau antigenul D.

Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt consideraţi Rh+ (pozitiv), ceilalţi Rh- (negativ). Spre deosebire de sistemul AB0, în sistemul Rh absenţa antigenului nu presupune existenţa anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod normal în ser anticorpi anti D.

Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că "grupa sanguină" este exprimată prin adăugarea semnului + sau - la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informaţii reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei transfuzii.

Problema compatibilităţii se pune atunci când se doreşte realizarea unei transfuzii sanguine. Clasic, în sistemul AB0, există noţiunile de donator universal (cu referire la grupa 0, care nu are aglutinogene) şi de primitor universal (cu referire la grupa AB, care nu are aglutinine). Ele nu sunt însă utile decât pentru transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic de 500 ml. În cazul transfuziei a peste 500 ml, se foloseşte exclusiv sânge izogrup, adică de aceeaşi grupă cu a primitorului. Aceasta pentru că, deşi de exemplu grupa 0 nu are aglutinogene, are totuşi aglutinine. Acestea devin de ajuns de diluate în sângele primitorului pentru a nu da reacţii sesizabile, dar la volume mari contactul lor cu aglutinogenele unui primitor de grupă A, B sau AB poate determina aglutinarea intravasculară a eritrocitelor.

În afară de sistemul AB0, în cazul unei transfuzii este obligatoriu să se ţină seama şi de grupa Rh+. Sângele Rh+ poate fi primit doar de indivizi Rh+, pe când cel Rh- se poate administra la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există anticorpi în absenţa factorului antigenic. Este de menţionat că totuşi, teoretic, indivizii Rh- ar putea primi o dată în viaţă sânge Rh+, urmând ca după aceea să dezvolte anticorpi antiRh. Această variantă este însă evitată cu mare atenţie în practică, deoarece poate duce la erori ulterioare cu consecinţe grave.

În cazul transfuziei de sânge integral compatibilităţile sunt rezumate în următorul tabel:

Compatibilitate AB0/Rh pentru sânge integral
* = mai puţin de 500 ml

Grupa	Poate dona la	Poate primi de la
0-	0-, 0+, AB+*, AB-*, A+*, A-*, B+*, B-*	0-
0+	0+, A+*, B+*, AB+*	0-, 0+
A-	A-, A+, AB-*, AB+*	A-, 0-*
A+	A+, AB+*	A-, A+
B-	B-, B+, AB-*, AB+*	B-, 0-*
B+	B+, AB+*	B-, B+
AB-	AB-, AB+	A-*, B-*, 0-*, AB-
AB+	AB+	A-*, A+*, B-*, B+*, 0-*, 0+*, AB-, AB+

Pentru tranfuzia de plasmă (care nu poate conţine nici un fel de antigene, indiferent de grupa donatorului, dar poate conţine anticorpi) compatibilitatea nu mai ţine cont de Rh, ci doar de AB0. Aceasta doar dacă s-a exclus posibilitatea ca un donator Rh- să fi venit la un moment dat în contact cu sânge Rh+. În practică, fiecare ţară are reglementări oficiale cu privire la această problemă. În România, se evită pe cât este posibil transfuzia de plasmă la o grupă Rh diferită.

ELECTROENCEFALOGRAMA :

este înregistrarea electricA a activitatii de-a lungul scalpului produse de arderea neuronilor în creier.

Electroencefalograma (EEG) reprezintă recoltarea, potenţarea şi înregistrarea desfăşurării în timp a activităţii electrice a scoarţei cerebrale prin intermediul unor electrozi de suprafaţă, situaţi la nivelul scalpului. Electroencefalograma reprezintă înregistrarea manifestării colective a neuronilor cortexului cerebral, a unui set de potenţiale de câmp fluctuante, produse din activitatea concomitentă a unui număr mare de neuroni, captate prin intermediul electrozilor situaţi pe scalp.

Stiinte

DROGURILE :
Termenul drog are mai multe accepţiuni. În sens larg desemnează orice substanţă(naturală sau artificială) care prin natura sa chimică determină alterarea funcţionării unui organ. În sens restrâns se referă substanţe care provoacă toleranţă şi dependenţă. În limbaj uzual, acest termen se referă la substanţe psihoactive, mai ales cele ilegale.

Drogurile psihoactive se clasifică în felul următor

Cannabis sau cinepa indiana. Pudra. Fumata, mestecata, adaugata in produsele de patiserie, alte alimente, in bauturi. Efectele pudrei de cannabis depind de calitatea sa, de cantitatea absorbita si de consumator. Dozele mici produc euforie si o stare de exaltare agreabila care se termina cu somn. Nu provoaca dependenta fizica ci, la unele persoane firave, dependenta psihica. Scadere a activitatii, diminuarea atentiei si memoriei, tulburari de caracter (iritabilitate, instabilitate) si de dispozitie (alternarea fazelor de depresie cu momente de exaltare). Fiind cel mai ieftin este larg utilizat (ex. 75 –80% din consumatorii francezi).

Fiecare drog acţionează asupra unui neurotransmiţător sau receptor la nivelul sinapselor din neuroni, această acţiune ducând în general la efecte adverse pe termen lung.

Antipasihotice

1. LSD–ul. Numai LSD este sintetic (dietilamida acidului lizergic). Numai efectul LSD-ului dureaza citeva ore. Efecte placute sau neplacute, in functie de montajul mintal = expectanta consumatorului.

2. PCP (fenciclidina hidroclorica), cunoscuta sub numele de "praful ingerului" ("angel dust"). Se adauga ruperea contactului cu realitatea, agresivitatea (care poate persista citeva saptamini). In general se traverseaza fazele: violenta, comportament psihotic - 5 zile, alte 5 zile de comportament imprevizibil si cu insomnii si o rapida refacere in ultimele 4 zile. In timp, apar tulburari diferite.

VACCINURI

Vaccinarea este o metodă de imunizare activă profilactică împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin.

Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului imun la organismele supuse vaccinării.

Protecţia imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcţie de vaccin, şi este de lungă durată (ani).

Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.

În prezent toate ţările şi-au elaborat propriile scheme naţionale de vaccinare împotriva bolilor infecţioase. În România, vaccinarea copiilor începe de la vârsta de 2 ore, cu administrarea primei doze de vaccin împotriva hepatitei B.

Vaccinoprofilaxia se poate realiza:

• în cadru organizat, prin campanii de vaccinare înscrise în programele obligatorii de imunizare din fiecare ţară
• în situaţia declanşării unor focare infecto-contagioase ale căror boli beneficiază de un vaccin corespunzător
• opţional, pentru profilaxia bolilor pentru care există vaccin specific, dar care nu este inclus în programele obligatorii de imunizare.

Clasificarea vaccinurilor

După mecanismul de acţiune

• Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii umorale (producerea activă de anticorpi specifici de către organismul vaccinat). Din această categorie fac parte majoritatea vaccinurilor.
• Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii celulare: vaccinul BCG (împotriva tuberculozei).

După conţinutul biologic

• Vaccinuri care conţin microorganisme vii atenuate
• Vaccinuri care conţin microorganisme inactivate
• Vaccinuri care conţin componente microbiene purificate, proteice sau polizaharidice conjugate proteic
• Vaccinuri care conţin proteine recombinate
• Vaccinuri care conţin anatoxine

După specia ţintă

• Vaccinuri de uz uman
• Vaccinuri de uz veterinar

ROLUL ANTIBIOTICELOR:
Antibioticul este un compus chimic creat pentru a distruge bacterii. Poate fi produs în mod natural ori pe cale sintetică. Rolul antibioticului este acela de a stopa reproducerea bacteriilor prin diferite metode. Există antibiotice care doar blochează metabolismul bacteriilor, lăsând sistemul imunitar să le distrugă şi antibiotice care au scopul de a ucide bacteriile. De asemenea, antibioticul poate fi folosit şi preventiv, ca de exemplu pentru a preîntâmpina apariţia infecţiilor, înaintea unor operaţii. Bacteriile sunt organisme unicelulare în căutarea unor surse de hrană; atunci când reuşesc să treacă de filtrele sistemului imunitar, o dată intrate în organism încep să se multiplice, provocându-ne, cel mai adesea diferite afecţiuni.
Prima substanţă antibacteriană care poate fi considerat ca antibiotic cu spectru restrâns a fost salvarsanul descoperit în anul 1910 de chimistul şi medicul german Paul Ehrlich (1854-1915), medicament cu care s-a tratat sifilisul, care era foarte răspândit. Urmat în anul 1928 de descoperirea epocală a penicilinei de către Alexander Fleming, care observă că secreţia mucegaiului verde „Penicillium notatum” (Penicillium chrysogenum) distruge colonia de bacterii din laborator. O altă descoperire demnă de amintit este descoperirea în anul 1935 a sulfonamidei de Gerhard Domagk, care nu este un antibiotic nefiind bactericid ci numai un bacterioastatic. Urmează descoperirea unei serii de antibiotice ca Streptomicina, Chloramfenicol, Aureomicina, Tetraciclina etc.

TRANSPLANTURI

Transplantul de organ (sinonim cu grefa de organ) înseamnă înlocuirea totală sau parţială a unui organ sau ţesut bolnav cu un organ sau ţesut sănătos, sau cu părţi ale acestuia, provenind de la un donator. Organul sau ţesutul prelevat pentru transplant (numit şi grefon) poate proveni de la donatori vii sau de la donatori decedaţi. Beneficiarul unui transplant este numit primitor.

Există mai multe tipuri de transplant, clasificate după originea grefonului.

Homotransplant

Numit şi homogrefă^[3], homotransplantul^[4] este un transplant efectuat între membrii ai aceleiaşi specii. Este cel mai frecvent tip de transplant folosit în practică. În majoritatea cazurilor sistemul imunitar al primitorului percepe organul transplantat ca pe un corp străin. De aceea, pentru a evita fenomenul imunologic de respingere a transplantului, primitorul trebuie să urmeze toată viaţa tratament imunosupresor. Sunt şi cazuri care nu impun tratament imunosupresor, cum ar fi transplantul de cornee.

Un caz particular de homotransplant îl constutuie transplantul între organisme genetic identice (între gemeni identici), care se comportă asemănător autotransplantului, din punct de vedere imunologic.

Heterotransplant

Numit şi heterogrefă^[5], heterotransplantul^[6] este un transplant efectuat între organisme aparţinând unor specii diferite. Fenomenul de respingere de transplant este mult mai puternic în cazul heterogrefelor. Unele heterotransplanturi sunt utilizate curent în medicina umană (de exemplu transplantul de valve cardiace de porc, la om). Multe heterotransplanturi se realizează experimental între diferite specii, în vederea studierii unei posibile aplicabilităţi la om (un exemplu în acest sens este transplantul experimental de ţesut insular pancreatic de la peşti la primate non-umane).

Autotransplant

Autotransplantul^[7], numit şi autogrefă^[8], este acel tip de transplant în care primitorului i se transplantează ţesuturi proprii, prelevate din altă parte a corpului. Această metodă are aplicabilitate numai în cazul transplantului de ţesuturi sau celule. Grefoanele se prelevează din zone regenerabile sau zone cu exces de ţesut. Sunt şi situaţii în care se prelevează ţesuturi non-indispensabile din unele zone, pentru a fi transplantate în zone unde sunt imperios necesare (în unele proceduri de by-pass arterial realizat din grefon venos).

CELULELE STEM

Celula stem (denumită şi celulă suşă) este definită ca o celulă care, prin diviziune, produce două celule ce au capacitatea de a rămâne în stadiul de celulă stem (păstrând astfel caracterul nediferenţiat) sau de a se diferenţia în urma unor diviziuni succesive. În acest fel, celula stem se poate divide fie simetric (caz în care rezultă fie două noi celule stem, fie două celule diferenţiate) (Imagine,stadiul 1), fie asimetric (rezultând o celulă stem şi o celulă diferenţiată) (Imagine,stadiul 2). Capacitatea celulei stem de a da naştere unei celule identice se numeşte auto-înnoire (self-renewal), iar cea de a da naştere unor alte tipuri de celule se numeşte diferenţiere.

Pot fi clasificate în funcție de plasticitate sau cât de versatile pot fi în dezvoltarea lor, care mai târziu se vor dezvolta în celule stem totipotente, pluripotente și unipotente.

Celulele totipotente sunt cele mai versatile. Când cei 23 cromozoni fertilizează oul dă naștere zigotului care este considerat celula totipotentă, având potențialul de a genera toate celulele și țesuturile care vor da naștere la embrion. Celulele pluripotente sunt asemănătoare cu cele totipotente în sensul în care pot da naștere la toate categoriile de țesuturi dar spre deosebire de acestea nu pot dezvolta un întreg organism, fiind responsabile doar de crearea organelor. În a patra zi, o parte din celule se diferențiază și alcătuiesc ceea ce mai târziu va deveni placenta și stratul exterior.

Celulele stem se mai pot împărţi în două mari categorii: embrionare şi adulte. Celulele stem embrionare (ESC) pot da naştere oricărui alt tip de celulă/ţesut (pluripotenţialitate), şi pot fi obţinute din ţesut embrionar. Utilizarea lor este însă limitată din considerente etice. Expresia unor factori (transcription factors) ca Oct-4, Nanog şi Sox-2 este caracteristică acestor celule (1).

În contrast, celulele stem din ţesuturile adulte au o capacitate de diferenţiere mai limitată (mono-, bi- sau multipotenţialitate), şi anume pot da naştere doar unor celule caracteristice ţesutului din care provin. Este remarcabil că, într-un mediu de creştere optim, celulele stem din măduva osoasă şi cele din sângele cordonului ombilical au o capacitate de diferenţiere mult mai mare decât cele provenind din alte ţesuturi.

Studii recente sugerează că celulele stem ar putea fi responsabile pentru rezistenţa la terapiile convenţionale a unor tipuri de cancer (mamar, leucemii) (2). În urma unor modificări, celulele stem ar putea fi folosite pentru regenerare tisulară (miocard, ţesut hepatic, epidermă, etc.), condiţia preliminară fiind înţelegerea factorilor extrinseci ce controlează celulele stem, deoarece, în lipsa acestora, pluripotenţa lor poate rezulta în formarea unor tumori.