Sângele (latină sanguis, greaca veche: αἷμα, haima) este un ţesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă şi vasele sanguine, transportă nutrienţii şi oxigenul la nivelul ţesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon şi produşii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.
Sângele este alcătuit din plasma sanguină în care plutesc o serie de celulule specifice sângelui.
Circulaţia sângelui este asigurată în primul rând prin contracţiile muşchiului cardiac, ajutat de valvulele venoase în combinaţie cu contracţiile muşchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă şi irigă ţesuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inimă şi transportă produsele de catabolism de la ţesuturi încărcate cu bioxid de carbon se numesc vene.
Sistemul vascular conţine la om ca. 70 - 80 ml de sânge pe kilogram, deci la o greutate corporală normală a unui om de 70-80 kg va fi cca. 5 - 6 litri de sânge, bărbaţii au ca. cu 1 litru mai mult sânge ca femeile.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de lichide, gaze,substanţe solide printre care se înţeleg şi celulele.
Sângele prin conţinutul său de eritrocite (globule roşii) în comparaţie cu plasma având o vâscozitate mai mare, creşterea hematocritului influenţează pozitiv creşterea vâscozităţii sângelui, care determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea plastică a eritrocitelor sângele nu se comportă ca o suspensie ci ca emulsie
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menţinută constant, evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidoză sau alcaloză.
Culoarea roşie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge şi este formată din aproximativ 90% apă, 1% substanţe anorganice (săruri minerale care conţin ioni dintre care mai importanţi sunt cei de sodiu Na, clor, Cl, potasiu, K, magneziu, Mg, fosfor, P şi calciu Ca) şi aproximativ 9% substanţe organice (proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 şi 80 g/litru ca. 8 % din volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca şi α1-, α2-, β- şi γglobuline. Proteinele din plasmă pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului prin sistemul imunologic, în procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menţinerea unui pH constant şi menţinerea constantă a presiunii osmotice din sânge.
Plasma care nu mai conţine factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta se obţine prin centrifugarea sângelui după coagulare.
Serul conţine 91 % apă, factori de creştere care nu sunt prezenţi în plasmă, 7 % proteine, restul sunt electroliţi şi hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.
Hematopoieza
Este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul măduvei osoase, din celulele sistemului reticulo-endotelial (celule de tip embrionar) care prin procesul de maturare se pot transforma în oricare celulă specializată din organism.
Hematopoieza are mai multe forme ca de exemplu eritropoeza formarea eritrocitelor, această maturare a eritrocitelor tinere se produce prin acţiunea hormonului eritropoetină în ficat şi rinichi.
Un rol important în eritropoeză îl joacă fierul, cobalamina (vitamina B12) şi acidul folic (vitamina F), o scădere a concentraţiei sanguine în oxigen stimulează accelerarea eritropoezei cu producerea hormonilor necesari.
Aşa numitul cimitir al eritrocitelor este splina şi celulele Kupffer din ficat, viaţa unei eritrocite durează 120 de zile, după moartea eritrocitelor, hemoglobina suferă un proces de descompunere cu mai multe etape: bilirubină, urobilină, stercobilină acestea se elimină prin urină şi fecale.
Termenul de grupă sanguină (sau grup sanguin) este folosit pentru a caracteriza sângele unui individ în funcţie de prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor acestuia. Majoritatea antigenelor de grup sanguin sunt de natură glicoproteică, oarecum stabile din punct de vedere genetic, unele fiind întâlnite la mai multe specii de mamifere în forme identice. Această trăsătură a lor poate fi invocată drept argument în favoarea unităţii lumii vii.
Deşi aceste antigene sunt prezente şi pe leucocite (nu şi pe trombocite), în mod curent se consideră că doar eritrocitele prezintă importanţă pentru stabilirea grupelor sanguine.
Datorită faptului că reacţia antigen-anticorp la care participă antigenele de grup sanguin şi anticorpii lor specifici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea hematiilor) antigenele se mai numesc şi aglutinogene, iar anticorpii şi aglutinine.
În practica medicală curentă prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh. Restul sistemelor de antigene sunt utilizate în medicina legală, aplicaţile lor cele mai importante fiind în stabilirea paternităţii şi în diferite anchete de filiaţie, însă în prezent aceste proceduri tind să fie înlocuite de către analiza ADN.
Importanţa grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilităţii sau incompatibilităţii dintre donator şi primitor în cazul transfuziilor. Teoretic, compatibilitatea reprezintă situaţia în care întâlnirea antigenului de pe hematii cu anticorpi specifici este exclusă.
Sistemul Rh (Rhesus sau CDE) clasifică sângele uman după prezenţa sau absenţa unor proteine specifice pe suprafaţa hematiilor. Determinarea statutului Rh ţine cont de cea mai frecventă dintre acestea: factorul D, sau antigenul D.
Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt consideraţi Rh+ (pozitiv), ceilalţi Rh- (negativ). Spre deosebire de sistemul AB0, în sistemul Rh absenţa antigenului nu presupune existenţa anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod normal în ser anticorpi anti D.
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că "grupa sanguină" este exprimată prin adăugarea semnului + sau - la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informaţii reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei transfuzii.
Problema compatibilităţii se pune atunci când se doreşte realizarea unei transfuzii sanguine. Clasic, în sistemul AB0, există noţiunile de donator universal (cu referire la grupa 0, care nu are aglutinogene) şi de primitor universal (cu referire la grupa AB, care nu are aglutinine). Ele nu sunt însă utile decât pentru transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic de 500 ml. În cazul transfuziei a peste 500 ml, se foloseşte exclusiv sânge izogrup, adică de aceeaşi grupă cu a primitorului. Aceasta pentru că, deşi de exemplu grupa 0 nu are aglutinogene, are totuşi aglutinine. Acestea devin de ajuns de diluate în sângele primitorului pentru a nu da reacţii sesizabile, dar la volume mari contactul lor cu aglutinogenele unui primitor de grupă A, B sau AB poate determina aglutinarea intravasculară a eritrocitelor.
În afară de sistemul AB0, în cazul unei transfuzii este obligatoriu să se ţină seama şi de grupa Rh+. Sângele Rh+ poate fi primit doar de indivizi Rh+, pe când cel Rh- se poate administra la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există anticorpi în absenţa factorului antigenic. Este de menţionat că totuşi, teoretic, indivizii Rh- ar putea primi o dată în viaţă sânge Rh+, urmând ca după aceea să dezvolte anticorpi antiRh. Această variantă este însă evitată cu mare atenţie în practică, deoarece poate duce la erori ulterioare cu consecinţe grave.
În cazul transfuziei de sânge integral compatibilităţile sunt rezumate în următorul tabel:
| Grupa | Poate dona la | Poate primi de la |
|---|---|---|
| 0- | 0-, 0+, AB+*, AB-*, A+*, A-*, B+*, B-* | 0- |
| 0+ | 0+, A+*, B+*, AB+* | 0-, 0+ |
| A- | A-, A+, AB-*, AB+* | A-, 0-* |
| A+ | A+, AB+* | A-, A+ |
| B- | B-, B+, AB-*, AB+* | B-, 0-* |
| B+ | B+, AB+* | B-, B+ |
| AB- | AB-, AB+ | A-*, B-*, 0-*, AB- |
| AB+ | AB+ | A-*, A+*, B-*, B+*, 0-*, 0+*, AB-, AB+ |
Pentru tranfuzia de plasmă (care nu poate conţine nici un fel de antigene, indiferent de grupa donatorului, dar poate conţine anticorpi) compatibilitatea nu mai ţine cont de Rh, ci doar de AB0. Aceasta doar dacă s-a exclus posibilitatea ca un donator Rh- să fi venit la un moment dat în contact cu sânge Rh+. În practică, fiecare ţară are reglementări oficiale cu privire la această problemă. În România, se evită pe cât este posibil transfuzia de plasmă la o grupă Rh diferită.
ELECTROENCEFALOGRAMA :
este înregistrarea electricA a activitatii de-a lungul scalpului produse de arderea neuronilor în creier.
Electroencefalograma (EEG) reprezintă recoltarea, potenţarea şi înregistrarea desfăşurării în timp a activităţii electrice a scoarţei cerebrale prin intermediul unor electrozi de suprafaţă, situaţi la nivelul scalpului. Electroencefalograma reprezintă înregistrarea manifestării colective a neuronilor cortexului cerebral, a unui set de potenţiale de câmp fluctuante, produse din activitatea concomitentă a unui număr mare de neuroni, captate prin intermediul electrozilor situaţi pe scalp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu