luni, 5 aprilie 2010

Stiinte

DROGURILE :
Termenul drog are mai multe accepţiuni. În sens larg desemnează orice substanţă(naturală sau artificială) care prin natura sa chimică determină alterarea funcţionării unui organ. În sens restrâns se referă substanţe care provoacă toleranţă şi dependenţă. În limbaj uzual, acest termen se referă la substanţe psihoactive, mai ales cele ilegale.

Drogurile psihoactive se clasifică în felul următor

Cannabis sau cinepa indiana. Pudra. Fumata, mestecata, adaugata in produsele de patiserie, alte alimente, in bauturi. Efectele pudrei de cannabis depind de calitatea sa, de cantitatea absorbita si de consumator. Dozele mici produc euforie si o stare de exaltare agreabila care se termina cu somn. Nu provoaca dependenta fizica ci, la unele persoane firave, dependenta psihica. Scadere a activitatii, diminuarea atentiei si memoriei, tulburari de caracter (iritabilitate, instabilitate) si de dispozitie (alternarea fazelor de depresie cu momente de exaltare). Fiind cel mai ieftin este larg utilizat (ex. 75 –80% din consumatorii francezi).

Fiecare drog acţionează asupra unui neurotransmiţător sau receptor la nivelul sinapselor din neuroni, această acţiune ducând în general la efecte adverse pe termen lung.

Antipasihotice

1. LSD–ul. Numai LSD este sintetic (dietilamida acidului lizergic). Numai efectul LSD-ului dureaza citeva ore. Efecte placute sau neplacute, in functie de montajul mintal = expectanta consumatorului.

2. PCP (fenciclidina hidroclorica), cunoscuta sub numele de "praful ingerului" ("angel dust"). Se adauga ruperea contactului cu realitatea, agresivitatea (care poate persista citeva saptamini). In general se traverseaza fazele: violenta, comportament psihotic - 5 zile, alte 5 zile de comportament imprevizibil si cu insomnii si o rapida refacere in ultimele 4 zile. In timp, apar tulburari diferite.

VACCINURI


Vaccinarea este o metodă de imunizare activă profilactică împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin.

Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului imun la organismele supuse vaccinării.

Protecţia imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcţie de vaccin, şi este de lungă durată (ani).

Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.

În prezent toate ţările şi-au elaborat propriile scheme naţionale de vaccinare împotriva bolilor infecţioase. În România, vaccinarea copiilor începe de la vârsta de 2 ore, cu administrarea primei doze de vaccin împotriva hepatitei B.

Vaccinoprofilaxia se poate realiza:

  • în cadru organizat, prin campanii de vaccinare înscrise în programele obligatorii de imunizare din fiecare ţară
  • în situaţia declanşării unor focare infecto-contagioase ale căror boli beneficiază de un vaccin corespunzător
  • opţional, pentru profilaxia bolilor pentru care există vaccin specific, dar care nu este inclus în programele obligatorii de imunizare.

Clasificarea vaccinurilor

După mecanismul de acţiune

  • Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii umorale (producerea activă de anticorpi specifici de către organismul vaccinat). Din această categorie fac parte majoritatea vaccinurilor.
  • Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii celulare: vaccinul BCG (împotriva tuberculozei).

După conţinutul biologic

  • Vaccinuri care conţin microorganisme vii atenuate
  • Vaccinuri care conţin microorganisme inactivate
  • Vaccinuri care conţin componente microbiene purificate, proteice sau polizaharidice conjugate proteic
  • Vaccinuri care conţin proteine recombinate
  • Vaccinuri care conţin anatoxine

După specia ţintă

  • Vaccinuri de uz uman
  • Vaccinuri de uz veterinar
ROLUL ANTIBIOTICELOR:
Antibioticul este un compus chimic creat pentru a distruge bacterii. Poate fi produs în mod natural ori pe cale sintetică. Rolul antibioticului este acela de a stopa reproducerea bacteriilor prin diferite metode. Există antibiotice care doar blochează metabolismul bacteriilor, lăsând sistemul imunitar să le distrugă şi antibiotice care au scopul de a ucide bacteriile. De asemenea, antibioticul poate fi folosit şi preventiv, ca de exemplu pentru a preîntâmpina apariţia infecţiilor, înaintea unor operaţii. Bacteriile sunt organisme unicelulare în căutarea unor surse de hrană; atunci când reuşesc să treacă de filtrele sistemului imunitar, o dată intrate în organism încep să se multiplice, provocându-ne, cel mai adesea diferite afecţiuni.
Prima substanţă antibacteriană care poate fi considerat ca antibiotic cu spectru restrâns a fost salvarsanul descoperit în anul 1910 de chimistul şi medicul german Paul Ehrlich (1854-1915), medicament cu care s-a tratat sifilisul, care era foarte răspândit. Urmat în anul 1928 de descoperirea epocală a penicilinei de către Alexander Fleming, care observă că secreţia mucegaiului verde „Penicillium notatum” (Penicillium chrysogenum) distruge colonia de bacterii din laborator. O altă descoperire demnă de amintit este descoperirea în anul 1935 a sulfonamidei de Gerhard Domagk, care nu este un antibiotic nefiind bactericid ci numai un bacterioastatic. Urmează descoperirea unei serii de antibiotice ca Streptomicina, Chloramfenicol, Aureomicina, Tetraciclina etc.

TRANSPLANTURI

Transplantul de organ (sinonim cu grefa de organ) înseamnă înlocuirea totală sau parţială a unui organ sau ţesut bolnav cu un organ sau ţesut sănătos, sau cu părţi ale acestuia, provenind de la un donator. Organul sau ţesutul prelevat pentru transplant (numit şi grefon) poate proveni de la donatori vii sau de la donatori decedaţi. Beneficiarul unui transplant este numit primitor.

Există mai multe tipuri de transplant, clasificate după originea grefonului.

Homotransplant

Numit şi homogrefă[3], homotransplantul[4] este un transplant efectuat între membrii ai aceleiaşi specii. Este cel mai frecvent tip de transplant folosit în practică. În majoritatea cazurilor sistemul imunitar al primitorului percepe organul transplantat ca pe un corp străin. De aceea, pentru a evita fenomenul imunologic de respingere a transplantului, primitorul trebuie să urmeze toată viaţa tratament imunosupresor. Sunt şi cazuri care nu impun tratament imunosupresor, cum ar fi transplantul de cornee.

Un caz particular de homotransplant îl constutuie transplantul între organisme genetic identice (între gemeni identici), care se comportă asemănător autotransplantului, din punct de vedere imunologic.

Heterotransplant

Numit şi heterogrefă[5], heterotransplantul[6] este un transplant efectuat între organisme aparţinând unor specii diferite. Fenomenul de respingere de transplant este mult mai puternic în cazul heterogrefelor. Unele heterotransplanturi sunt utilizate curent în medicina umană (de exemplu transplantul de valve cardiace de porc, la om). Multe heterotransplanturi se realizează experimental între diferite specii, în vederea studierii unei posibile aplicabilităţi la om (un exemplu în acest sens este transplantul experimental de ţesut insular pancreatic de la peşti la primate non-umane).


Autotransplant

Autotransplantul[7], numit şi autogrefă[8], este acel tip de transplant în care primitorului i se transplantează ţesuturi proprii, prelevate din altă parte a corpului. Această metodă are aplicabilitate numai în cazul transplantului de ţesuturi sau celule. Grefoanele se prelevează din zone regenerabile sau zone cu exces de ţesut. Sunt şi situaţii în care se prelevează ţesuturi non-indispensabile din unele zone, pentru a fi transplantate în zone unde sunt imperios necesare (în unele proceduri de by-pass arterial realizat din grefon venos).


CELULELE STEM


Celula stem (denumită şi celulă suşă) este definită ca o celulă care, prin diviziune, produce două celule ce au capacitatea de a rămâne în stadiul de celulă stem (păstrând astfel caracterul nediferenţiat) sau de a se diferenţia în urma unor diviziuni succesive. În acest fel, celula stem se poate divide fie simetric (caz în care rezultă fie două noi celule stem, fie două celule diferenţiate) (Imagine,stadiul 1), fie asimetric (rezultând o celulă stem şi o celulă diferenţiată) (Imagine,stadiul 2). Capacitatea celulei stem de a da naştere unei celule identice se numeşte auto-înnoire (self-renewal), iar cea de a da naştere unor alte tipuri de celule se numeşte diferenţiere.

Pot fi clasificate în funcție de plasticitate sau cât de versatile pot fi în dezvoltarea lor, care mai târziu se vor dezvolta în celule stem totipotente, pluripotente și unipotente.

Celulele totipotente sunt cele mai versatile. Când cei 23 cromozoni fertilizează oul dă naștere zigotului care este considerat celula totipotentă, având potențialul de a genera toate celulele și țesuturile care vor da naștere la embrion. Celulele pluripotente sunt asemănătoare cu cele totipotente în sensul în care pot da naștere la toate categoriile de țesuturi dar spre deosebire de acestea nu pot dezvolta un întreg organism, fiind responsabile doar de crearea organelor. În a patra zi, o parte din celule se diferențiază și alcătuiesc ceea ce mai târziu va deveni placenta și stratul exterior.

Celulele stem se mai pot împărţi în două mari categorii: embrionare şi adulte. Celulele stem embrionare (ESC) pot da naştere oricărui alt tip de celulă/ţesut (pluripotenţialitate), şi pot fi obţinute din ţesut embrionar. Utilizarea lor este însă limitată din considerente etice. Expresia unor factori (transcription factors) ca Oct-4, Nanog şi Sox-2 este caracteristică acestor celule (1).

În contrast, celulele stem din ţesuturile adulte au o capacitate de diferenţiere mai limitată (mono-, bi- sau multipotenţialitate), şi anume pot da naştere doar unor celule caracteristice ţesutului din care provin. Este remarcabil că, într-un mediu de creştere optim, celulele stem din măduva osoasă şi cele din sângele cordonului ombilical au o capacitate de diferenţiere mult mai mare decât cele provenind din alte ţesuturi.

Studii recente sugerează că celulele stem ar putea fi responsabile pentru rezistenţa la terapiile convenţionale a unor tipuri de cancer (mamar, leucemii) (2). În urma unor modificări, celulele stem ar putea fi folosite pentru regenerare tisulară (miocard, ţesut hepatic, epidermă, etc.), condiţia preliminară fiind înţelegerea factorilor extrinseci ce controlează celulele stem, deoarece, în lipsa acestora, pluripotenţa lor poate rezulta în formarea unor tumori.


Niciun comentariu: